Zbor lin

“Niciodată să nu le arăţi oamenilor partea ta sensibilă, că acolo va fi locul în care te vor răni.”

Sunt lecţii pe care nu le-am învăţat niciodată și am continuat să merg pe același drum chiar dacă îmi pierdusem speranţa că la capătul tunelului am să găsesc luminiţa.

Sunt oamenii ce i-am întâlnit în momente de viaţă când aveam cea mai mare nevoie de ei și i-am îmbrăţișat cu toată forţa mea și i-am iubit din toată inima mea. Le-am pus sufletul meu în palmă și mi-am încredinţat gândurile, grijile, dorinţele, visele.

Unii dintre ei i-am pierdut pe drum, pentru că doar așa înveţi lecţii de viaţă. Doar așa te redescoperi pe tine și forţele ce se află în interior.

M-a durut enorm numai gândul că am să-i pierd și de aceea am făcut tot posibilul să-i păstrez lângă mine. I-am iubit cu fiecare zi mai mult și mai mult, le-am dăruit cu fiecare zi mai mult și mai mult… dar apoi în timp, mi-am dat seama că acei oameni nu mai au nevoie de mine, că am fost pentru ei o lecţie.

Procesul pierderii unui om drag este sfâșietor. Te doboară durerea, te lasă fără glas, fără energie, îţi lasă în urmă un sac de amintiri și nu știi ce să faci cu ele, te lasă gol pe dinăuntru, te lasă fără speranţă, fără viitor, fără perspectivă.

Se zice că fiecare pierdere vine la pachet cu un alt câștig. Poate libertatea de a fi tu însuţi, de a respira, de a nu mai cără poveri pentru amândoi.

Pe unii i-am lăsat să plece în speranţa că se vor întoarce, pe alţii mi-am dorit să rămână fără să fie nevoiţi să mai plece, altora le-am dat libertatea să aleagă și unii nu mi-au dat opţiuni.

Fiecare om poartă cu sine o poveste.

Fiecare poveste este diferită.

Fiecare om își cară prin viaţă, un suflet…

Ce uneori este acoperit de vânătăi și cicatrici.

Când intri în viaţa unui om întreabă-te cât timp ai de gând să rămâi…

 

O șansă într-o mie (2)

Am revenit…

După popasul în Budapesta, am continuat călătoria prin Austria. Aici totul era aliniat la linie ca sportivii la linia de pornire. Case micuţe dar îngrijite, clădiri vechi dar întreţinute, parcuri mici dar dotate cu tot ce ai avea nevoie ca să petreci o zi minunată, străzi curate și oameni civilizaţi. Mi-a plăcut aerul orașului Viena, boem, desprins ca dintr-o poveste. Fiecare clădire, stradă, statuie, spunea o poveste și te opreai să citești, să admiri, să respiri. Am poposit peste noapte în Viena iar serviciile din hotel au fost excelente deși era doar un hotel de două stele. Abia ce aflasem că cu cât hotelul are mai multe stele cu atât este mai luxos. Mi-am zis…..Ȋnţeleg de ce este atât de scump să ajungi în spaţiu pentru că nu poţi plăti cu toţi banii din lume de câte stele ești înconjurat.  🙂

Ne-am continuat călătoria și am intrat în ţara spaghetelor: Italia. M-a fermecat pe loc limba și îmi era foarte ciudă că nu vorbeam nicio boabă. Apoi m-am îndrăgostit de bărbaţi și mâncarea gustoasă. Când nu-mi zgâiam ochii după bărbaţi, mai admiram câte o clădire, câte un parc.

Prima oprire în Italia am făcut-o în Veneţia. Orașul îndrăgostiţilor. Aș mai adăuga, orașul turiștilor. În cele câteva ore petrecute în Veneţia am întâlnit oameni din toate colţurile lumii. Veneţia este un oraș incredibil. Trebuie cel puţin odată în viaţă să mergeţi să-l vizitaţi.

Am fost lăsaţi singuri să descoperim la pas fiecare străduţă din Veneţia. Gondolele dansau pe apă, îndrăgostiţii își jurau iubire, alţii își cumpărau măști ca să-și ascundă tristeţea.

Nu m-am putut abţine și mi-am cumpărat câteva măști, bineînţeles cu scop decorativ, dar tot atunci m-am întrebat: De ce oamenii poartă măști? De ce se ascund? Ce le este teamă să înfrunte? Ce nu au curajul să arate? Ce se ascunde în spatele unui zâmbet?

Unele întrebări rămân fără răspuns!

Pe voi dragii mei vă aștept și săptămâna viitoare să aflaţi ce s-a întâmplat în această călătorie.

 

P.s Dacă nu aţi citit articolul precedent îl găsiţi accesând link-ul de mai jos:

 

https://talismanulfericirii.wordpress.com/2018/07/20/o-sansa-intr-o-mie/

 

#DoR de ducă

#DoR de mine

#DoR de vise

 

How to be happy

Learn to become happy in 100 days

1. Make a new friend (Keep close the old that you have)
2. Smile at strangers
3. Make time for breakfast
4. Make the most of your lunch break
5. Get active
6. Celebrate your body
7. Spend time with family
8. Walk to work
9. Write down your thoughts
10. Make tea for your office
11. Give someone flowers
12. Tidy up
13. Take a higher view
14. Do nothing
15. Finish a task
16. Take in some culture
17. Listen to music
18. Make time to chat
19. Get a pet
20. Try an adrenaline sport
21. Have a makeover
22. Flirt with someone (Only if you are single :D)
23. See old friends
24. Spend time with children
25. Share something
26. Reclaim a hobby
27. Change your bed sheets
28. Forgive someone
29. Have a Facebook cull
30. Listen
31. Dance like no one is watching
32. Volunteer
33. Get organised
34. Let out your artistic side
35. Help someone
36. Get your hair done
37. Give something back
38. Visit a sick person
39. Hope
40. Be honest
41. Go outside
42. Do something spiritual
43. Ride a rollercoster
44. Reaffirm your goals
45. Be silly
46. Raise money for charity
47. Meet new people
48. Contemplate mortality
49. Support someone
50. Quit your job (If you aren’t anymore happy)
51. Plan a holiday
52. Buy new clothes
53. Give a present
54. Take a road trip
55. Overcome a fear
56. See the wonders of nature
57. Eat something different
58.  Connect with your roots
59. Travel
60. Take some downtime
61. Start a new healthy habit
62. Shop local
63. Learn a new skill
64. Put yourself out there
65. Visit the library
66. Say sorry
67. Meet a newborn baby
68. Bring people together
69. Cut loose
70. -80 Let go

81. Make your peace

82. Write your own obituary

83. Go on a first date (Again only if you are single :D)

84. Say goodbye

85. Lie in bed and cry

86. Take the packet of pills out of your bathroom cupboard, stare at them, but then put them back again

87. Sit mindlessly on your living room floor, starring at the turned-off TV screen

88. Speak in public

89. Read old letters

90. Visit a grave

91. Reminisce

92. Have coffee

93. Have a wardrobe clear-out

94. Say thank you

95. Go to a party

96. Join a club

97. Take a step forward

98. Decorate your home

99. Send a letter

100. Tell the truth

O șansă într-o mie

Viaţa ne oferă șanse pe care ar fi bine să nu le refuzăm ci să ne agăţăm de ele cu dinţii strânși. Ȋn același timp acele șanse devin lecţii de viaţă, piloni de bază în dezvoltarea ta ca individ.

Una dintre cele mai frumoase șanse ce viaţa mi-a oferit a fost Proiectul European Socrates: “Verdir ou ne pas sourire” organizat în Crotone Italia (2005).

Pot să mă mândresc că primul meu interviu a fost în limba franceză. A fost o competiţie ce am dat-o cu mine, mi-am demonstrat încă de pe atunci că orice îmi pun în cap am să reușesc. Emoţiile au fost pe măsură dar nu m-am îndoit nicio clipă că nu am să reușesc.

Bucuria a fost imensă când am aflat rezultatele dar m-am întristat în același timp pentru că deși proiectul era finanţat, trebuia să contribuie și familia cu o sumă de bani plus să ne asigure banii de cheltuială. Îmi amintesc și acum vestea pe care le-am dat-o părinţilor, eram conștientă de dificultatea financiară dar eram foarte entuziasmată.

Entuziasmul meu i-a făcut pe părinţii mei să vândă o vacă, doar ca să-mi îndeplinească un vis.

Până la plecarea propriu zisă, eu visam încontinu. Deși mai erau săptămâni bune până la plecare, începusem din timp să-mi pregătesc bagajul cu tot ceea ce aveam nevoie. Nu eram expertă (ca acum) în a împacheta și tot scoteam și adăugam câte ceva în fiecare zi.

La plecare emoţiile au fost pe măsură. Urma să plec în excurise pentru următoarele trei săptămâni. În perioada respectivă nu erau foarte ieftine zborurile așa că o excursie cu autocarul era tot ce ne puteam permite. Străbăteam “la pas” ţara noastră. “Mă holbam” la casele mici, la poduri, la grădini, la râuri. Oamenii mi se păreau că-mi zâmbesc și că se bucură pentru mine. Soarele îmi bătea în geam și-mi ura “Drum Bun”. Eram de o veselie de nedescris. Din când în când ne opream și făceam popas. Mai degustam o ciorbă de văcuţă și plecam din nou la drum. Eram obosită dar nu mă înduram să închid ochii să adorm. Trebuia să mă bucur de fiecare comună, oraș în parte. Când întunericul cădea peste noi puteam închide satisfăcută ochii.

Nu aveam telefoane ca acum, așa că foloseam pe cele publice. Aveam o cartelă telefonică și la fiecare oprire, sunam acasă ca să îi înștiinţez că am ajuns cu bine. Urma să trecem vama așa că era ultima noastră șansă să sunăm acasă. I-am spus mamei că sunt bine, că totul este atât de frumos, atât de multe locuri de vizitat, i-am zis să nu-și facă griji și am să o sun imediat ce ajungem în Italia. Săraca mamă două săptămâni a așteptat un telefon de la mine. Am sunat-o doar când ne-am întors înapoi în ţară, tot în Vamă. Nu am să mă iert niciodată pentru suferinţa creată, dar eram liberă, rebelă, adolescentină.

După ce am trecut Vama, am intrat în ţara vecinilor noștri: Ungaria. Mare mi-a fost mirarea să văd că au case mai curate, mai îngrijite și mai frumoase ca ale noastre, cu străzi mari, cu magazine cu vitrine. Rămâneam mută de uimire, cum putea un petic de pământ să facă atâta diferenţă.

Am trecut podul peste Dunăre și luminiţile de pe pod ne-au încântat ochii ca într-un spectacol de lumini. Prima oprire peste noapte a fost la o pensiune în pădure. Puteai auzi vântul cum șuieră și veveriţele cum ţopăie pe verandă.

Călătorului îi place vorba multă dar știţi cum se zice vorba multă sărăcia omului. Continuăm călătoria împreună în articolul următor.

Un sfârșit de săptămână minunat!

 

#DoR de ducă

#DoR de mine

#DoR de vise

Ce te face fericit?

“Dacă s-ar pune întrebarea asta pe stradă, în faţa camerei, fără prea mult timp de gândire, am vedea foarte multe riduri de expresie. Sigur ar apărea multe mutre cu șăntuleţ între ochi dacă ne imaginăm așa, la un exerciţiu. Un fel de aoleo, ce le spun eu ăstora că mă face fericit, că nu m-am pregătit pentru astăzi?! De fericire ne arde nouă, fericirea e ceva serios, pe care te poţi baza, nu o frivolitate, trebuie să fie un sentiment profund, înălţător și emoţionant. (…)

Păi, se poate să umbli fericit pe stradă?! În plină zi? Să sfidezi atâţia oameni serioși, care nu cred că arăţi așa pentru că vii de la înot, să-i faci să creadă cine știe ce grozăvii despre tine?! (…) Se pare că fericirea asta născută de lucrurile pe care le faci sau le trăiești nu poate să apară în spaţiul public, e ca o boală rușionasă, e o perversiune greu de imaginat. (…)

Cultura fericirii nu prea pare să prindă cine știe ce, pentru că pericolul de a putea părea frivol sau neserios, copilăros sau chiar nebun este unul pe care multă lume îl evită încă de la primii pași ai copilăriei. Mai există un curent care te îndeamnă să te porţi normal, deși nu ești normal, să vorbești despre lucruri frumoase, deși nu trăiești nimic de genul ăsta, și să evoci fericirea ca pe ceva la fel de firesc precum curăţatul cartofilor.

Când am dubii , mă gândesc la unul dintre bunicii mei, un muzician desăvârșit, total absorbit de ceea ce făcea. (…)

M-am gândit foarte mult la el în ultima vreme, pe măsură ce tot întâmneam și întâlnesc oameni care nu zâmbesc și îi învaţă același lucru și pe copii lor. Nefericirea e, probabil, și o vocaţie genetică. (…)

Pentru mine, întâlnirea cu un singur om fericit de la sine, care trăiește pentru ceea ce face, e necesară și suficientă pentru a mântui restul. Dar e posibil ca nici mântuirea să nu mai fie ce a fost, nu?!

 

Fragment din cartea: Fericirea e un ac de siguranţă de Răzvan Exarhu